Scrisori despre Liviu Rebreanu



Sumar volum: Glasul romanului; Weltanschanung-ul scriitoricesc; Expresionismul lui Liviu Rebreanu; Rebreanu si naturalismul; Intre suferinta tragica si metafizica salvarii; Padurea spanzuratilor; Imagini si simboluri; Simetria intre Weltanschanung si tehnica literara; Liviu Rebreanu: traditional vs modern; O problema de tehnica romaneasca cu implicatii estetico-filosofice; Obiecte simbolice in Ion; Glasurile din umbra constiintei; Un titlu si punctele sale de suspensie; «Saptamana furtunoasa»; Amandoi; Ion – comentarii de text; Un Rebreanu mai putin frecventat;

Volum aparut la Editura Ardealul, Tg Mures in anul 2006
Format: format16/61x81, coli tipo18
ISBN: 973-8406-19-6

    Fragment din volum     La Rebreanu funcţia naraţiunii este luată în cea mai mare parte de ceea ce numim structură compoziţională (arhitectură) a romanului. Prin complexitatea ei şi prim măiestia cu care este realizată, ea semantizează textul în cel mai înalt grad şi într-un mod subtil. Acest aspect îl caracterizează puternic pe Rebreanu şi ţine nu numai de meştesug, ci şi (sau în primul rând) de vocaţia de romancier. Aşa spre exemplu, „descrierea epică” a Drumului în Începutul romanului Ion sau a Spânzurătorii în capitolul I al Pădurii spânzuraţilor, numai aparent este orizontală. Şi nu întâmplător descrierea drumului se „termină” cu descrierea horei, iar executarea prin spânzurare se încheie acolo unde începe introspecţia în biografia lui Apostol Bologa protagonistul romanului. O ruptură de acest gen într-o proză (literatura) în care supremaţia povestirii nu e contestantă de nimeni, ci dimpotrivă susţinută de multi, nu putea veni din partea unui autor de schite, povestiri, nuvele ori câte elemente „moderne” ar fi utilizat, ci numai din partea unui prozator cu certă vocaţie de romancier, prozator născut cu această vocaţie. Numai după săvârşirea acestei rupturi este posibilă sincronizarea prozei naţionale (în speţă a romanului) cu proza europeană.


    Fragment din volum     Sub influenţa lui Nietzsche, în concepţia lui Rebreanu îşi face loc ideea că „viaţa repetă aceleaşi trasee esenţiale” „a desfăşurării ciclice”22. Romanul Adam şi Eva îşi propune să ilustreze această idee printr-o argumentaţie teozofică: instinctul iubirii este considerat ca reminescenţă a originii divine a erosului. Şi structura compoziţională a scrierii e concepută în această intenţie – în lumina acestei concepţii eclectice. În nici un caz Adam şi Eva nu putea fi un roman tragic precum Ion sau Ciuleandra ori Crăişorul. Inspirat din trecutul istoric, Crăişorul nu este un roman de evocare de tip sadovenian, dar nici simplă reconstituire realistă. Romanul are conţinut şi structură de tragedie care diminuează mult zgura romantică pe care o are. Horia rămâne un puternic personaj tragic. «Pentru dreptatea altora şi-a ucis fericirea sa» afirmă naratorul. E de reţinut că eroul romanului e conştient de condiţia sa tragică – e chiar supralucid de acest lucru. Aici e de căutat una din cauzele căderii scrierii cu o treaptă mai jos pe scara valorii23. Şi Crăişorul e construit pe un scenariu al jertfei cristice, dar de data aceasta romancierul rămâne credincios până la capăt vocaţiei sale pentru tragic şi nu mai anulează tragicul convertindu-l într-un elan religios creştin precum în Pădurea spânzuraţilor.