Scrisori despre Liviu Rebreanu - proza scurta



Sumar volum: Argument;Textele în limba maghiară Debutul lui Liviu Rebreanu şi starea prozei; Receptarea critică; Prezentare generală a prozei scurte; Liviu Rebreanu despre nuvela românească; Cartografierea prozei scurte; Prozele debutului; Prozele de analiză; Prozele citadine – prozele aspirațiilor ratate; Lumea lumpenului; Toposul războiului; Prozele confesive; Prozele portret; Note; Filiaţia proză scurtă – roman; Limbaj – expresivitate – stil; Personajul colectiv; Analiza psihologică; Expresionismul lui Liviu Rebreanu; Structuri şi tehnici narative; Proza scurtă rebreniană contra direcţiei din proza românească de la 1900; Bibliografie consultată

Volum aparut la Editura Almarom Ramnicu Valcea in anul 2013
Format: format 16/61x86
ISBN: 978-973-156-046-5

    Fragment din volum     Argument

Nici la debut, nici după, epica scurtă a lui Liviu Rebreanu nu s-a bucurat de atenţia cuvenită. După apariţia capodoperelor romaneşti, Ion (1920), Pădurea spînzuraţilor (1922) proza scurtă a intrat într-un con de umbră de durată. Cînd s-a scris despre ea, în mod insistent şi sistematic, a fost raportată la romane în ideea obsesivă a unei filiaţii tratată factologic. Or, pentru diversitatea ei tematică şi particularităţile constructiv-narative, dar şi pentru drumul ei sinuos, proza scurtă merită o abordare care să-i scoată la lumină independenţa faţă de proza lungă, originalitatea şi caracterul de operă literară finită. Prin urmare, trebuie scoasă din starea de victimă a romanelor. Proza scurtă rebreninană ridică câteva probleme care în mod imperios impun o analiză debarasată de o serie de prejudecăţi şi clişee critice. Aceste aspecte ar fi următoarele: situarea ei în proza românească din segmentul temporal 1900- 1912-1920, locul ei în cadrul general al OPEREI, probleme ale clasificării, aspecte ale evoluţiei generale (tematică, stilistică, narativă). Din cele enunţate rezultă că subiectul este încă generos, dar şi dificil, deoarece o nouă analiză a nuvelisticii rebreniene te obligă şi la o recitire a unei mari cantităţi de pagini din proza perioadei 1900-1920, plus bibliografia critică adiacentă; lupta cu prejudecăţile perpetuate pînă aproape de zilele noastre de către o bună parte a criticii care a mers pe mîna lui Lovinescu, Călinescu şi a epigonul acestuia Alex. Piru. Încă o 6 Scrisori despre Liviu Rebreanu observaţie. În monografiile despre Rebreanu proza scurtă este expediată în cîteva pagini de consideraţii mai mult sau mai puţin generale. O excepţie: Gh. Glodeanu care, în Liviu Rebreanu. Ipostaze ale epicului (2001) îi acordă peste 50 de pagini. Din păcate contribuţia este modestă, tributară vechilor demersuri critice (Lovinescu, Călinescu, Crohmălniceanu). Făcînd aceaste menţiuni nu neg contribuţia unor istorici şi critici literari care au prefaţat diferite ediţii din nuvelistica lui Liviu Rebreanu, începînd cu deceniul opt al veacului trecut (N. Gheran, G. Gană, Ioan Bogdan Lefter, ş.a.). În studiul nostru am lăsat pe dinafară Calvarul (1919) pentru că mă alătur celor care consideră textul respectiv roman. Argumentele sunt suficiente, dar nu e locul să fie expuse aici. Textul va fi analizat într-un studiu independent. Ceea ce trebuie menţionat în contextul paginilor prezente este că micul roman reprezintă pragul de trecere fizică de la proza scurtă la proza lungă. Calvarul închide un drum şi deschide altul, dar nu prin ruptură, ci printr-o continuitate organică.


    Fragment din volum     În alt capitol al studiului menţionam că orice clasificare a prozei de scurtă respiraţie are o doză de subiectivitate şi relativism. Prozele confesive au ca punct de plecare momente biografice. Pornind de la aceste observaţii putem include în rîndul prozelor cofesive şi mica nuvelă Baroneasa (1912), reprodusă postum în volumul din 1959. În scrierea nuvelei, scriitorul porneşte de la ―amintirea populară vie în anii copilăriei, despre ―Ileana grofoaia. Revenirea în memorie a poveştii despre acest personaj s-ar putea datora şi textului scriitorului ungur (prieten cu Rebreanu în vremea cînd era ofiţer în armata imperială) Szini Gyula din care traduce-prelucrează, în timpul detenţei în închisoarea maghiară, sub titlul Ana Maria o poveste romantică asemănătoare cu cea a Ilenei năsăudene. Contele Domokos se refugiază (cauzele sunt obscure) din Ungaria tocmai în ţinutul Năsăudului, în satul Maieru, unde construieşte un conac. Va trăi cu o tînără ţărancă năsăudeană, frumoasă, isteaţă şi aprigă. La moarte, contele îi lasă moştenire întreaga avere. După consumarea ―tristului eveniment, ―baroneasa îşi va continua viaţa căutîndu-i numai plăcerile pămînteşti. Dincolo de romanţiozitatea subiectului, povestirea nuvelistică are cîteva componente narative şi de construcţie care o salvează de la ignorare. Partea de început a poveştii despre baroneasă este construită pe tiparul basmului: ―Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică şi-n împrejurimi ca Ileana Măriucăi lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni părului ei cel negru ca mura, des ca peria şi lung ca un şarpe, buzele ei roşii ca zmeura şi umede ca floarea stropită de rouă. De remarcat că nu mai este 149 Scrisori despre Liviu Rebreanu vorba de fata inocentă şi naivă, victimă a ―răului, ci de femeia demonică, deocamdată ascunsă. Tînăra Ileana, repede a fost împresurată de pîlcuri de peţitori, cari de cari mai frumoşi, cari de cari mai bogaţi. Ea visa la feţi-frumoşi: ―O să vie un fecior de împărat cu căruţă de aur, cu armăsari de argint şi cu slugi de aramă. Imaginea este desuetă! E bine întocmit ―dosarul probelor (partea realistă) care justifică gestul fetei, acceptarea bătrînului conte ca bărbat. Partea a doua este reversul grotesc al părţii întîi. Trecută de vîrsta maturităţii, rămasă văduvă, baroneasa duce o viaţă de femeie uşoară visînd la un nou prinţ care s-o ducă departe, mult mai departe de cum a dus-o odinioară: ―În sfîrşit, prinseră a-i cădea dinţii, ce fuseseră albi ca spuma şi ajunseră negrii ca păcatul. Îi căzu şi părul cel des ca peria. Buzele ei cele roşii şi umede se spălăciseră şi se moleşiră. Ochii îşi pierduseră tot focul cel ademenitor. Părea, în mijlocul rămăşiţelor de belşug o staţie întîrziată, o amintire urîtă a unor vremi frumoase. Ca tehnică artistică, se remarcă puternicul contrast, cu sens simbolic, dintre cele două portrete ale eroinei, fiecare marcînd cîte un moment temporal, unul al tinereţii înfloritoare, celălalt al bătrîneţii decrepide. Opoziţia dintre cele două imagini care, una deschide, cealaltă închide un destin (şi textul) degajă morala poveştii. Pornind de la aceste observaţii pot spune că motivele literare ale naraţiunii sunt: timpul; tinereţea/bătrîneţea, iar ideologia ei: etica vieţii. Şi putem merge cu speculaţia mai departe pînă la vorbele Eclesiastului: ―vanitas vanitatum et omnia vanitas.